Câți dintre noi reușim să nu ne lăsăm „furați” de tumultul și rutina vieții de zi cu zi?

Câți dintre noi reușim să nu ne lăsăm dominați de trecut, învinovățind soarta, alte persoane, circumstanțele în care am trăit?

Câți dintre noi facem altceva decât să continuăm să trăim în stările de disconfort psihic, emoțional și fizic pe care le resimțim de cele mai multe ori în viață?

Confortul, evoluția tehnologică rapidă și aparenta siguranță a vieții, specifice societății contemporane au un preț, pe care îl plătim uneori fără să ne dăm seama: stare prelungită sau permanentă de stres, incapacitate de conectare la sine, la ceilalți, la prezent, lipsa abilității de a conștientiza comportamentele, reacțiile, emoțiile, mai des decât am vrea să recunoaștem nocive, atât pentru cei din jurul nostru, dar mai ales pentru noi.

Mă cuprinde un sentiment de nostalgie atunci când privesc înapoi, la lungul drum lung al copilăriei spre maturitate, la pasajul de la trecut la momentul prezent. Pentru mine a fost un drum cu multe obstacole, cu dificultăți importante și momente de pierdere a sensului vieții.

Mi-am început călătoria cu muzică, pe clape de pian și am fost fidelă acestui prieten – și dușman, în același timp – pentru mai bine de 25 de ani, alăturând și studiul artei lirice la munca pe care performanța muzicală o presupune. Scala, Metropolitan si Covent Garden se băteau pentru mine în fiecare zi în mintea mea și dăruiam, deci, fiecare zi muzicii.

Doar că, într-o zi, vocea s-a oprit și opera nu a mai ieșit din corzile mele vocale. Derivă este un cuvânt necuprinzător pentru lipsa de sens din viața mea de atunci. Așa am găsit psihologia, în acel “sens giratoriu” de unde nu mai știam să ies. Am găsit ieșirea, în primul rând pentru mine și apoi, încet, încet am pornit pe drumul acestei profesii. Era o zi ploioasă de toamnă când am avut revelația… un dar mi-a fost luat pentru a veni altul. Darul de a porni într-o nouă călătorie, de a profesa într-o altă formă de artă, psihologia.

Fiecare dintre noi purtăm în priviri povești nespuse, în suflet răni dureroase, în gând visuri amânate și încercări neîncercate și suntem, cum zicea Marcel Proust, „în căutarea timpului pierdut”. Din păcate, nici măcar o secundă nu se întoarce si fiecare următoare secundă care trece, râde de noi. Încă așteptăm o minune… Încă nu avem timp, sau bani, sau energie pentru asta…

Te invit să începi propria călătorie, să ieși din rutină, din disconfort, din “sensul giratoriu” al acestui moment și să crezi că viața este mai mult decât ceea ce accepți să ți se întâmple acum.